Nu-i important să ştii, important este să fii convins!

Omul este înger amestecat Părinte arhimandrit, ce înseamnă să-ţi ceri iertare de la aproapele tău şi ce înseamnă să-ţi ierţi aproapele? Iertarea aproapelui este o chestiune care ţine de viaţa creştină. Domnul Hristos ne-a lăsat o rugaciune în care ne adresam Tatălui Ceresc şi între cererile din rugăciunea Tatălui Nostru, avem o cerere formulată de Domnul Hristos în felul următor: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Astfel Domnul Hristos ne obligă la iertarea păcatelor noastre prin iertarea pe care o dăm noi oamenilor care ne greşesc.

Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Sfintii Trei Ierarhi, Vasile, Grigore si IoanPricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc.

Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii ( Despre credinţa cea mare şi statornică )

O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28)

Iubiţi credincioşi,

Credinţa cea mare şi stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată şi lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ştiutorul inimilor omeneşti (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în faţa poporului credinţa cea mare a femeii cananeence. O, înţelepciune fără de margini a Mîntuitorului! O, adîncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgînă, necăjită şi străină tocmai din Fenicia Siriei - după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu - şi îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul (28 ianuarie)

                                                   (După Metafrast)

Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegînd-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă. El citea neîncetat, mai vîrtos sfintele cărţi, iar sîrguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decît toată dulceaţa. Încît şi el împreună cu proorocul zicea: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea.

De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sîrguinţa în osteneli.

Păstor pentru credincioşii ortodocşi români din Manzanares, Spania

Din momentul hirotonirii, preotul intră într-o mare familie, care este parohia încredinţată lui spre păstorire, astfel că pe lângă mica familie dobândită prin căsătorie, noul cleric are misiunea mai mult decât a purta de grijă credincioşilor, aceea de a-i căuta şi aduna în sânul Bisericii pe toţi cei rătăciţi. Aşa l-a îndrumat Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei, pe părintele Gheorghe Cristian Cucul, pe care l-a hirotonit întru preot pe seama nou-înfiinţatei Parohii „Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul” din Manzanares, Spania.

Cum să ajungem la simţirea păcătoşeniei şi să sporim în nevoinţă

Recunoaşterea greşelii noastre

- Părinte, Avva Isaac spune că în vremea rugă­ciunii trebuie să te simţi ca un copil?

- Da, dar să te simţi că eşti un copil neastâmpărat. Să recunoşti că ai mâhnit pe Părintele tău şi să plângi pentru aceasta. Atunci vei simţi mângâierile cele dum­nezeieşti. Să nu spui: Deoarece sunt copil, Dumnezeu trebuie să mă iubească şi să mă ierte. Aşadar pot să fac neorânduieli.

- Părinte, m-am neliniştit atunci când am citit la Sfântul Grigorie de Nissa că pentru a-L chema Tată” pe Dumnezeu trebuie să fi ajuns la nepătimire”, altfel aceasta este “ocară şi batjocură.

- Binecuvântato, nu te mâhni. Aceasta a scris-o Sfântul pentru cei ce trăiesc în mod răzvrătit şi păcătos. Dar când, deşi păcătuieşte cineva, îşi simte totuşi adânc vinovăţia sa, atunci îl poate numi “Tată” pe Dumnezeu.

Binele Lui Dumnezeu şi relele oamenilor

Binele este numele Divinităţii, căci „bun nu este decât numai Unul Dumnezeu” (Mt 19, 17). Izvorul a-tot-binele este Dumnezeu Sfânta Treime: “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Binele este împlinirea dragostei - o afirmă într-un singur glas de-a lungul veacurilor Sfintele Scripturi şi scrierile patristice.

Acela dintre oameni care sufletul său şi-l pune pentru aproapele său săvârşeşte binele la măsura sa cea mai înaltă. Cea dintâi poruncă din Legea cea Veche era aceasta: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19, 18). Aşadar,

Când ne ascultă Dumnezeu - şi când nu ne ascultă?

Motto: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.”

(Marcu 11, 24)

Sfânta Biserică ne învaţă că există rugăciuni de laudă, rugăciuni de cerere şi rugăciuni de mulţumire. Rugăciunea de căpătâi, cea mai simplă dar şi cea mai importantă, pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi cu propriile Sale cuvinte este rugăciunea „Tatăl nostru”. În cuprinsul ei găsim esenţa trăirii creştine a vieţii pământeşti: să iertăm-pentru ca şi noi să fim iertaţi, să ne ferim de ispită pentru ca să nu fim ispitiţi.

Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii

( Despre atotştiinţa şi mila lui Dumnezeu ) i

O adîncul bogăţiei şi înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunse căile Lui!
(Romani 11, 33)

Iubiţi credincioşi,

Una din însuşirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotştiinţa Sa, prin care toate le ştie şi de toate poartă grijă. Această ştiinţă atotcuprinzătoare nimiceşte ştiinţa şi înţelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).
În Sfînta Evanghelie de astăzi se spune că iudeii, văzînd pe Mîntuitorul intrat în casa lui Zaheu, mai marele vameşilor din Ierihon, s-au aprins de mînie asupra Domnului şi cîrteau că a intrat să găzduiască la un păcătos (Luca 19, 7). Şi aceasta o făceau fiindcă socoteau păcătoşi pe toţi vameşii care adunau impozitele împărăteşti şi făceau multe nedreptăţi în slujba lor.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul şi Mucenicul

(21 ianuarie)

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele şi cu viaţa, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinţi de neam mare şi dreptcredincioşi; şi l-au crescut în învăţătura cărţii din destul, pentru că toată filosofia şi teologia a străbătut desăvîrşit; apoi a fost bărbat prea înţelept şi slăvit şi întru palate împărăteşti cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzînd înţelepciunea şi viaţa lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rînduială de asincrit (boier), chiar nevrînd, şi în numărul sfetnicilor săi l-a rînduit; apoi era de toţi iubit şi cinstit şi la toată cetatea împărătească de mare folos.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliţilor, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voinţă în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviinţă că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sînt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea şi două voinţe şi lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărţit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Mare lucru este credinţa! (Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar...)

“- Părinte, mă mâhnesc din pricina gândurilor de necredinţă pe care le am.

- Faptul că te mâhneşti şi nu le primeşti înseamnă că gândurile acestea sunt ale celui viclean. Uneori Hristos îngăduie să avem gânduri de îndoială sau de necredinţă, ca să vadă intenţia şi mărimea noastră de suflet. Dumnezeul nostru însă nu este mit ca Dia, Apollon etc. Religia noastră este adevărată, vie. Avem atâta nor de Sfinţi, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel care L-au cunoscut pe Hristos, L-au trăit de aproape şi s-au jertfit pentru El. Şi în vremea noastră există oameni afierosiţi lui Dumnezeu care trăiesc stări cereşti şi vorbesc cu îngerii, cu Sfinţii, ba chiar şi cu Hristos şi cu Maica Domnului. Şi-ţi voi spune ceva de la mine, ca să te ajut. Vezi, mă fac şi eu… donator de sânge, descopăr unele fapte ca să ajut. Acolo unde văd vistierie de cunoaştere dar putină credinţă, vreau să întăresc credinţa, de aceea şi spun unele fapte de credinţă.

Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii

( Despre nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de Dumnezeu )

Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt?
Nu s-a aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta ce este de alt neam?
(Luca 17, 17-18)

Iubiţi credincioşi,

După cum mulţumirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu îi aduc omului laudă, fericire şi binecuvîntare, tot aşa şi cei nemulţumitori şi nerecunoscători faţă de binefacerile lui Dumnezeu, au primit de la El aspre pedepse vremelnice şi veşnice. Nerecunoştinţa şi nemulţumirea omului faţă de binefacerile lui Dumnezeu se socoteşte ca o nebunie înaintea Lui. Acest lucru îl putem înţelege luminat din cuvintele Sfintei Scripturi care, arătînd nemulţumirea poporului iudeu faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, îl numeşte nebun cînd zice:

Predică la Duminica după Botezul Domnului

( Despre propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu )

De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17). Acelaşi cuvînt l-a spus şi Sfîntul Ioan Botezătorul cînd a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2). Acelaşi cuvînt au primit şi Sfinţii Apostoli, cînd au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: Şi mergînd, propovăduiţi, zicînd: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 10, 7).
Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: De atunci a început Iisus a propovădui... (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă "de atunci"?

Soborul Sfîntului Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului

(7 ianuarie)

A doua zi după Sfînta şi dumnezeiasca Arătare, adică Botezul Domnului, Biserica a rînduit încă de la început a se prăznui soborul cinstitului şi slăvitului prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, căci se cădea a cinsti cu praznic pe cel ce a slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punînd mîna sa pe creştetul Stăpînului.

Deci, îndată după Botezul Domnului, Botezătorul se cinsteşte de toţi şi cu cîntări se slăveşte, pentru că prin sobor se înţelege adunarea poporului în biserică, la cîntarea şi slăvirea lui Dumnezeu, întru cinstea şi lauda marelui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Celui ce se prăznuieşte.

Cuvînt despre cinstita mînă a Sfîntului Ioan Botezătorul (7 ianuarie)

După ce Irod, împăratul cel fără de lege, a tăiat capul Sfîntului Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, cinstitul său trup a fost îngropat de ucenicii săi, aproape de mormîntul Sfîntului prooroc Elisei, în vestita cetate Sevastia din Samaria; pentru că în acest loc s-a săvîrşit ospăţul cel fără de lege al lui Irod şi necuratul dans al fiicei Irodiadei.

Sfîntul Evanghelist Luca propovăduia pe Hristos şi înconjura multe cetăţi şi a ajuns şi în cetatea Sevastia, iar de aici urma să se ducă în Antiohia, patria sa, şi a vrut să ia cu sine trupul Sfîntului Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul, care era nestricat şi întreg, dar n-a putut, deoarece nu i s-a dat voie de locuitorii Sevastiei, care cinsteau foarte mult moaştele Botezătorului şi cu dinadinsul le păstrau.

De aceea, Sfîntul Evanghelist Luca, luînd de la sfîntul numai mîna cea dreaptă, care a botezat pe Domnul şi Stăpînul nostru Iisus Hristos, a dus-o în cetatea sa Antiohia şi cu dînsa, precum cu o vistierie de mare preţ, răsplătea cetăţii sale pentru creşterea ce a avut într-însa. Din acea vreme sfînta mînă a Botezătorului era la credincioşii antiohieni de mare cinste, căci printr-însa se săvîrşeau multe minuni.

Cuvînt la Botezul Domnului (6 ianuarie)

Domnul nostru Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din Egipt, vieţuia în Galileea, în cetatea Sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-şi înaintea oamenilor puterea şi înţelepciunea dumnezeirii Sale, pînă la vîrsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de ani, să aibă rînduiala de dascăl sau de preot. Pentru aceasta nici Domnul Hristos pînă la aceşti ani nu a început propovăduirile Sale, nici nu Se arăta că este Fiul lui Dumnezeu şi Arhiereul cel mare, Care a străbătut cerurile pînă ce s-a împlinit numărul anilor Lui.

În fiecare zi e Vineri, fraţilor!

Trăim fiecare zi din viaţa noastră rostind cu buzele credinţa noastră şi… cam atât. Dovadă stau faptele noastre de fiecare zi: neiertările, certurile, clevetirile, desfrânările de toate felurile. Ne risipim în toată ziua printre firele de nisip şi prin norii cerului. Suntem rătăciţi şi orbi! Spunem despre noi că suntem creştini, dar bisericile noastre sunt mai mult goale. Procentele referitoare la cei ce caută biserica parohială sunt cutremurătoare. Nu sunt nici măcar 10% din cei botezaţi.

A mai trecut un an

• 
  
  A mai trecut un an, s-a dus
  Si-n veci n-o sa mai vie,
  Si cati crestini ne-au parasit,
  Si cate suflete-au pornit
  Cu el in vesnicie…