De ce nu îngenunchem în perioada pascală?

Socotim perioada dintre prăznuirea Sfintelor Paşti şi Cincizecime ca perioadă pascală, care, datorită semnificaţiei Învierii Domnului, prezintă specificul bucuriei depline. În toată această perioadă predomină rugăciuni şi cântări legate de biruinţa Învierii Mântuitorului Hristos, cea mai mare minune săvârşită de El, ce aduce o deplină bucurie duhovnicească atât pentru om cât şi pentru întreaga natură.

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi tânguiri! (Ioil II,12)

Iată-ne ajunşi în pragul marelui post: este ultima duminică care ne pregăteşte pentru nevoinţa postului, numită a izgonirii lui Adam şi a Evei din rai. Dar pentru ce ni se aminteşte tocmai astăzi de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca sa ne arate nouă cât de rea este neânfranarea de la mâncare şi ce urmări grozave are pacatul lacomiei.

Dar izgonirea lui Adam din rai mai are şi alt înţeles. Sfinţii nostri părinţi ne spun că, dupa ce au fost scoşi afară din rai, Adam şi Eva au plans 40 de zile la poarta raiului cu multă căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Am auzit şi din cântările de la strana cum Adam se jeluia la poarta raiului şi cu lacrimi amare zicea: ,,Vai mie, că femeia şi sarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea raiului vai mie ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea cea dintai?!"

Canonul Sfântului Andrei Criteanul: Pocăinţă şi acomodare cu împărăţia lui Dumnezeu

Din prima zi a Postului Paştilor, cântarea Canonului celui Mare îi oferă credinciosului „cheia“ înţelegerii asprei călătorii pe care o are de parcurs până la Învierea Domnului: pocăinţa, înnoirea vieţii, întoarcerea la Dumnezeu. Creaţie a Sfântului Andrei, arhiepiscopul Cretei, Canonul depăşeşte prin mărime orice alt canon imnografic. În acelaşi timp, prin adâncimea ideilor pe care le cuprinde, îl cheamă pe credincios să-şi altoiască viaţa spirituală pe drumul lui Hristos, spre Golgota şi spre Înviere, drum pe care se sintetizează destinul umanităţii.

Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească spre Înviere. Prin toate slujbele pe care Părinţii Bisericii le-au presărat de-a lungul celor 48 de zile de postire, credinciosul este ajutat să crească spiritual şi să se apropie mai mult de Dumnezeu. Între aceste slujbe, un loc aparte îl ocupă Canonul cel Mare, alcătuit de Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cretei.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se săvârşeşte în prima şi în a cincea săptămână din Postul Mare; în prima săptămână, în seara zilelor de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul slujbei numite Pavecerniţa Mare (slujba de după Vecernie), când strofele Canonului sunt împărţite în patru părţi, corespunzătoare celor patru zile; miercuri în săptămâna a cincea din Post, în cadrul slujbei numite „Denia Canonului celui Mare“, când se cântă integral.

Actor pe scena istoriei mânturii

Canonul este alcătuit din nouă secţiuni numite „cântări“, compuse, la rândul lor, din strofe (tropare), între care se intercalează rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“.

Troparul care deschide fiecare din cele nouă cântări, numit „irmos“, adică „legătură“, se cântă o dată la început şi se repetă după parcurgerea troparelor cântării respective. De fiecare dată când se rosteşte rugăciunea „Miluieşte-mă…“, se face şi o metanie – o plecăciune până la pământ – , rostul metaniilor fiind acela de a angaja în rugăciune persoana umană, în integralitatea sa: trup şi suflet. (În mănăstiri se fac trei metanii pentru fiecare din cele aproape 300 de tropare).

Canonul este numit „cel Mare“, atât pentru lungimea lui, cât şi pentru înălţimea şi fineţea ideilor pe care le cuprinde. Dacă un canon liturgic obişnuit cuprinde până la 30 de strofe, canonul Sfântului Andrei are peste 250. În privinţa conţinutului, Canonul cel Mare împleteşte marile teme bibilice (Adam şi Eva, raiul şi căderea în păcat, Noe şi potopul, David, pământul făgăduinţei, Hristos şi Biserica) cu mărturisirea păcatului şi pocăinţa.

Mai mult, aşa după cum spune Părintele Alexander Schmemann, în lucrarea sa, „Postul cel Mare“, „evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut, ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării, ca drama mea personală“.

Credinciosul care participă la slujba Canonului este luat parcă de mână şi purtat într-o lungă călătorie, care începe cu facerea lumii şi continuă până dincolo de pragul acestei vieţi, în veşnicie; pe parcursul întregii călătorii este invitat să privească şi să cugete la diferitele momente ale istoriei mântuirii. În cadrul acestui proces, descoperă că nu este un simplu spectator, ci se vede pe sine participând direct la fapte şi întâmplări pe care mai înainte le-ar fi considerat exterioare, străine lui.

Dialogul pocăinţei

Rugăciunea credincioşilor adunaţi în biserică nu este un monolog, ci o voce a unui dialog care are loc în adâncurile tainice ale existenţelor umane. Credincioşii vorbesc cu persoanele prezente în mod nevăzut alături de ei: Dumnezeu Cel în Treime, Maica Domnului, Cuvioasa Maria Egipteanca şi Sfântul Andrei Criteanul însuşi. Iată un exemplu de dialog cu Sfânta Maria Egipteanca:

„Cel pe care L-ai iubit şi L-ai dorit, Maică, pe ale Cărui urme ai mers, Acesta te-a aflat şi ţi-a dat pocăinţă, ca unul singur Dumnezeu milostiv, pe Care roagă-L neîncetat, să ne izbăvească de patimi şi de primejdii şi pe noi“.

Despre rostul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, Părintele Alexander Schmemann spune că este „să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul, nu prin definiţii şi înşiruiri, ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării“.

▲ Sfânta Scriptură, redescoperită prin Canonul cel Mare

Părintele Silviu Tudose (foto), asistent la disciplina Teologie Liturgică din cadrul Facultăţii de Teologie „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti ne spune care este locul pe care îl ocupă Canonul Sfântului Andrei Criteanul în viaţa liturgică.

Ce este un canon?

Cuvântul „canon“ este foarte des întrebuinţat în limbajul bisericesc, cu diferite sensuri. În imnografie, el este o înlănţuire de cântări, compuse după anumite reguli, în ceea ce priveşte numărul şi măsura lor, alcătuind un întreg de sine stătător, folosit ca atare în cult. Forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică este alcătuită din nouă grupuri de cântări. Numărul a fost inspirat de cele nouă cântări pe care le întâlnim în Sfânta Scriptură (cum ar fi cântarea lui Moise, a lui Isaia sau cântarea Sfintei Fecioare Maria, din cap. I al Evangheliei după Luca), care erau folosite în cultul Bisericii primelor veacuri. Totodată, aminteşte şi de cele nouă cete îngereşti. În majoritatea canoanelor, cea de a doua lipseşte, fiind chip al cetei îngerilor căzuţi.

Se deosebeşte Canonul cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul, de celelalte creaţii liturgice de acelaşi gen?

Canonul Sfântului Andrei Criteanul reprezintă forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică. El se impune nu numai prin mărimea sa (peste 250 de tropare), ci mai ales prin adâncimea şi frumuseţea modului de a exprima pocăinţa. Sfântul Andrei Criteanul a reuşit să adune la un loc nenumărate imagini ale pocăinţei din Sfânta Scriptură, de la căderea lui Adam din rai şi până la Învierea Mântuitorului, identificându-se cu ele şi îndemnându-ne şi pe noi să facem acelaşi lucru. Fiecare eveniment evocat este prezentat şi ca realitate a vieţii mele, oferindu-mi ocazia să conştientizez păcatul, să mă pocăiesc şi să nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu.

Acomodarea cu împărăţia veşnică

Pentru unii, slujba Canonului celui Mare este lungă şi, poate, plictisitoare. De ce se întâmplă acest lucru?

Dacă simţim acest lucru, este o dovadă evidentă a faptului că nu ne mai hrănim credinţa din Sfânta Scriptură. Ne plictisim dacă ascultăm cântându-se sau citindu-se despre persoane sau evenimente despre care nu ştim aproape nimic. Slujba Canonului este o provocare pentru fiecare dintre noi de a redescoperi Sfânta Scriptură şi, mai ales, de a încerca să trăim aşa cum ne îndeamnă ea.

Ar trebui să ne dăm seama că acum, în prima săptămână a Postului, Biserica ne oferă o atmosferă diferită de ceea ce trăim de obicei. Venind din agitaţia vieţii noastre de zi cu zi şi intrând la o slujbă a Pavecerniţei mari, unită cu Canonul Sfântului Andrei Criteanul, descoperim o atmosferă liniştită, o cântare domoală, cu lumină puţină, cu „Doamne miluieşte“, repetat parcă la nesfârşit, cu rugăciuni, cum este cea a Sfântului Efrem Sirul, pe care nu le poţi asculta indiferent. Este, dintr-o dată, altceva. De fapt, acesta este rostul postului şi al slujbelor sale: să ne ajute să devenim altceva, să devenim fiinţe pascale, adică să „trecem“ de la „omul cel vechi“ la „omul cel nou“. Şi dacă această atmosferă ne plictiseşte, nu este vina Bisericii. Ea este, de fapt, chip al împărăţiei lui Dumnezeu, în care lauda Lui este veşnică. Iar slujbele nu fac altceva decât să ne facă să pregustăm din frumuseţea Împărăţiei şi să ne obişnuim cu ea.

▲ Sfântul Andrei, arhiepicopul Cretei

Autorul Canonului celui Mare este Sfântul Andrei Criteanul sau Cretanul. S-a născut în Damasc, în jurul anului 660, într-o familie creştină care i-a oferit o educaţie aleasă. Tradiţia spune că a fost mut până la vârsta de şapte ani, când, adus de părinţi într-o biserică din Ierusalim şi primind Sfintele Taine, a început să vorbească. După moartea părinţilor, s-a călugărit la Mănăstirea „Sf. Sava“ din Ierusalim. A ajuns secretar al patriahului Ierusalimului. A fost trimis, în 685, la Constantinopol, pentru a semna actele Sinodului al VI -lea Ecumenic, care condamnase, în 681, erezia monotelită (monoteliţii învăţau că în persoana Mântuitorului Hristos există numai voinţa dumnezeiască, nu şi cea omenească).

Nu s-a mai întors la Ierusalim. Rămas în capitala imperiului, a fost hirotonit diacon, primind însărcinarea de a conduce un orfelinat şi o casă pentru bătrâni. S-a remarcat, aşa după cum spun biografii săi, prin „predica faptei şi cateheza înţelepciunii“

În preajma anului 712, a fost ales arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta. De aici, numele sub care e cunoscut şi acum: Cretanul sau Criteanul. Deşi semnase actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, cedând presiunilor împăratului Filip Bardanes (711-713), a primit învăţătura monotelită. În scurt timp însă, s-a dezis de aceasta şi a revenit la învăţătura Bisericii. Cunoscând din propria trăire căderea, îndepărtarea de Dumnezeu, a cunoscut apoi şi adâncul pocăinţei, pentru care motiv a şi fost numit „mistagog al tainei pocăinţei“.

A trecut la Domnul în anul 740, în oraşul Ieriso din insula Mitilina (Lesbos), pe când se întorcea dintr-o călătorie făcută la Constantinopol. Este înmormântat în cea mai veche biserică din oraş.

În afara operei sale clasice – Canonul -, Sfântul Andrei a mai scris predici despre Maica Domnului, canoane la Buna Vestire, la învierea lui Lazăr, la Duminica mironosiţelor, la zămislirea Sfintei Ana, precum şi un mic poem în care îşi exprimă adeziunea faţă de hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic.

Sursa Ziarul Lumina

Sursa aici

Cine intristeaza preotul, intristeaza pe Duhul Sfant

Mare faţă este preotul, slujitor la altarul lui Dumne­zeu. Cine-l întristează, întristează pe Duhul Sfânt Care via­ză în el.
Ce să spunem atunci de episcop? Episcopilor li s-a dat un mare har al Duhului Sfânt; ei stau mai presus decât toţi; ca vulturii ei se ridică în înălţimi şi de acolo văd în depărtări nesfârşite şi cu o minte de-Dumnezeu-grăitoare [teologică] păstoresc turma lui Hristos.
Duhul Sfânt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi ca să păstorească turma lui Hristos [FA 20, 28]; dacă credin­cioşii şi-ar aduce aminte de aceasta, i-ar iubi cu o mare iubire pe păstorii lor şi s-ar bucura din suflet la vederea păstorilor. Cine poartă în el harul Duhului Sfânt ştie de­spre ce vorbesc.
Un om smerit şi blând mergea odată cu femeia sa şi cei trei copii ai săi pe o cale şi au întâlnit un arhiereu care călătorea într-o trăsură, şi atunci, când ţăranul s-a închi­nat înaintea lui cu cucernicie, l-a văzut pe arhiereul care-l binecuvânta în focul harului.

Cum să ai o viață spirituală

A devenit ceva frecvent să auzim spuse de genul: „Sunt atras de lucrurile spirituale, dar nu sunt religios” (echivantul a „Eu am credința mea în Dumnezeu, nu cred însă în Biserică”). Majoritatea celor ce afirmă așa ceva au o înțelegere generală a acestor lucruri. De obicei, eu plec de la ideea că persoana respectivă are o serie de concepții ce sunt de obicei considerate „spirituale” în cultura noastră, nefiind însă interesată în mod deosebit de ceea ce numim “religie organizată”. Înțeleg acest lucru, pentru că religia organizată poate fi adesea fatală vieții spirituale.

Sunt Creștin Ortodox, dar aceasta nu înseamnă că mă interesează „religia organizată”. Sunt multe aspecte ale religiei organizate care îmi displac profund, și uneori acestea se răsfrâng asupra modului în care trăiesc Ortodoxia. Dar repet fără să mă rușinez că sunt Creștin Ortodox și recunosc că aceasta se datorează în mare parte faptului că nu sunt prea “spiritual”. Fără viața Bisericii și a sa Sfântă Tradiție, aș putea aluneca foarte ușor într-un lumesc anost, având o existență mediocră, așteptând pur și simplu să-mi treacă timpul.

Măcar în tinda raiului

Zicea Lucian Blaga: „Opreşte, Doamne, trecerea. Ştiu că unde nu este moarte, nu este nici iubire, dar totuşi opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”.

Ceasornicul nu poate fi oprit. Vine momentul când Dumnezeu ne va chema pe fiecare la Sine. Şi pentru momentul acela e important să fim pregătiţi. Să nu fim scocotiţi printre cei fricoşi sau printre necredicioşi. Să fim socotiţi, chiar aşa cu puţina noastră credinţă şi cu puţinele noastre fapte bune, vrednici de a intra măcar în tinda raiului.

De ce nu se consumă carne în săptămâna brânzei?

Prin săptămâna brânzei se urmăreşte obişnuirea organismului cu alimente mai uşoare, fiind de fapt o etapă de tranziţie de la alimentaţia cu produse din carne la una exclusiv vegetariană, fiind deopotrivă și perioada de adaptare la nevoința aspră a Postului Mare. Renunțarea la carne în această săptămână nu este benevolă, ci obligatorie. Sunt prevederi în Canoanele Bisericii, care fac referire la acest aspect.

Praznicul Sfintilor Imparati Constantin si Elena

"Iisus Hristos viata noastra"

" Nu poti fi crestin daca iubesti ceva mai mult decat pe Mantuitorul. Daca iti iubesti mai mult familia decat pe El, nu esti vrednic de Mantuitor."

In cadrul evenimentului cultural "Sapte zile de cultura a bucuriei" realizat in Episcopia Ortodoxa Romana a Spaniei si Portugaliei in perioada 20-26 mai 2013, luni 20 mai, am avut nespusa bucurie si binecuvantare de la Bunul Dumnezeu de a-l avea in mijlocul nostru pe Parintele Profesor Doctor Vasile Mihoc,

Pastorala Praznicul Nasterii Domnului 2012

† TIMOTEI

Prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Spaniei şi Portugaliei

Cuvânt pastoral la Naşterea Domnului 2012

Hristos – Stăpânul Cel Bun

Către tot clerul şi poporul dreptslăvitor din Episcopia Spaniei şi Portugaliei

Har, milă şi pace de la Hristos Domnul nostru, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

„Noi, în seara de Crăciun/ Lăudăm pe Cel Preabun/ Bun eşti, Doamne, bun;

Colindăm colind duios,/ Domnului Iisus Hristos/ Bun eşti, Doamne, bun”.

(Bucuria Crăciunului. Carte de colinde româneşti, Ed. Agapis, Bucureşti, 2006, p. 51).

SFÂNTA TAINĂ A NUNŢII

Ce este Sfânta Taină a Nunţii?
Nunta sau Cununia este Sfânta Taină prin care Duhul Sfânt uneşte într-o fiinţă pe femeia şi bărbatul creştini, care înaintea preotului declară cu hotărâre că toată viaţa se vor iubi şi vor fi credincioşi unul altuia şi care primesc binecuvântare spre naşterea şi educarea copiilor.

PREDICA LA DUMINICA A X-A DUPA RUSALII

Existenta diavolului Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el, iar copilul s-a vindecat din ceasul acela. (Matei XVII, 18) Frati crestini, Dureros lucru este sa aiba cineva un copil si acela sa fie bolnav de o boala fara leac. Orice ar face parintii unui astfel de copil, supararea le apasa mereu sufletul si-i face nefericiti. Orice bucurie ar avea in viata, gandul lor se duce mereu la copilul bolnav, singurul lor copil. Cate nu fac parintii ca sa-l scape?! Nu e leac de care sa auda si sa nu-l incerce. Cheltuiesc oricat de mult cu nadejdea ca copilul se va face sanatos. Un astfel de tata nenorocit ne infatiseaza Sf. Evanghelie de astazi. Acest tata avea un singur copil care era stapanit de un duh rau. Diavolul il chinuia ingrozitor, aruncandu-l cand in foc, cand in apa. Multe mijloace o fi incercat bietul om, ca sa-si vada copilul sanatos, dar in zadar.

PREDICA LA DUMINICA A VIII-A DUPA RUSALI

I

Despre Sfanta Impartasanie

... si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii multimilor. (Matei XIV, 19)

Frati crestini,

Printre multele minuni pe care le-a facut Mantuitorul, au fost si doua mari minuni savarsite asupra lucrurilor neinsufletite, ca sa arate ucenicilor si lumii intregi ca El nu este numai om, ci si Creatorul tuturor lucrurilor si Dumnezeu adevarat. O dovada despre puterea Sa dumnezeiasca este si minunea de care ne vorbeste Sf. Evanghelie de astazi. 

Aceasta înseamnă Euharistie: Să creezi universul mulțumirii.

Deci cu ce se ocupăEvanghelia de astăzi?! Este o Liturghie, aici în Evanghelia de astăzi ne arată cum se naște Euharistia. Euharistia este acel fenomen al plinătății absolute. Universul in Euharistie, în Liturghie, este clipa plinătății lui. În Euharistie nu lipsește nimic. Ce este atât de mare de umple universul?! Nu este mare, este o bucățică mica de pâine și un pahar și acela nu prea mare, de vin. Aici este tot universul, nu lipsește nimic. Dar de ce nu lipsește nimic? Pentru că numele Euharistie,înseamna mulțumire. Pâineași vinul sunt atât de minunate, dacă le privești cum le-a privit Hristos.

RUGĂCIUNEA LITURGICĂ ȘI O DEASĂ ÎMPĂRTĂȘIRE ÎNSEAMNĂ PLINĂTATE

Observațiile mele asupra oamenilor contemporani m-au dus la concluzia că cel mai potrivit lucru pentru ei este să se roage în biserici, în special la Sfânta Liturghie. Rugăciunea liturgică și o deasă împărtășire înseamnă plinătate. Pentru aceasta însă trebuie să trăim și să înțelegem Sfânta Liturghie. Atunci ni se va descoperi că Liturghia îmbrățișează în sine întreaga noastră viață: în ea se cuprind toate planurile existenței noastre în relație cu Dumnezeu.

PARINTELE ARSENIE BOCA: Toata stradania diavolului aceasta este: ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva...

DUPA FIRE SI IMPOTRIVA FIRII

Puterile sufletului: mintea, iubirea si vointa, dupa oranduirea cea straveche, isi aveau lucrarea si tinta catre Dumnezeu. Aceasta tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea dupa fire; si pe temeiul staruintei in aceasta tindere, urma sa crestem de la chip la asemanare. Asa eram in sfatul, in ascultarea si vederea lui Dumnezeu.

„In urma pacatului, cel viclean a tintuit puterile sufletului inca de la inceput de firea celor vazute, intrucat toti cei partasi de firea omeneasca isi margineau puterea ratiunii si a mintii la infatisarea lucrurilor sensibile si nu mai aveau nici o intelegere pentru cele mai presus de simturi.”

Cand mama devine mormant

Mama si tatal sunt impreuna-creatori cu Dumnezeu, mai ales in momentul in care cei doi zamislesc un prunc. Daruit de Dumnezeu, in pantecele mamei, copilul trebuie privit drept un ajutor incredintat ambilor parinti, spre mantuire. Chiar daca pruncul este zamislit prin suflarea de viata data de Dumnezeu, el depinde in mare masura de voia parintilor, care pot lua hotararea de a-l tine in viata sau de a-l omora. Astfel, trupul mamei poate ramane pamant viu, ori se poate preface in mormant.

UN ARTICOL CE MERITA CITIT.....SI RECITIT

Sf. Ioan de Kronstadt despre prostia si otrava mortala a pacatului. DE CE S-A INTRUPAT HRISTOS? INTELEGEM SI PRETUIM, OARE, JERTFA SA?

Caderea in pacat si urmarile ei. Diavolul – pricinuitorul pacatului. Insemnatatea Jertfei de pe Golgota si a Tainei Impartasaniei in lucrarea proniatoare a mantuirii oamenilor (I)

“In orice om, chiar daca este intelept, se afla si multa prostie, si uneori prostie dezgustatoare. Pazeste-te in fiecare clipa, omule, de prostia ta. Aceasta preamare prostie este pacatul: de la el vine toata vatamarea.

Caderea primilor oameni si a intregului neam omenesc a fost adanca, larga, pierzatoare si infricosatoare prin urmarile sale – prin pierderea acelor daruri de viata datatoare de care omul s-a lipsit dupa cadere si prin acele roade infricosatoare pe care le-a nascut pacatul, ca urmare a despartirii de Dumnezeu – Izvorul vietii.

Pacatul este otrava atotspurcata, omoratoare, cat se poate de chinuitoare si totodata amagitoare a satanei, care ucide sufletul si trupul pe veci, care cufunda in intunericul cel dinafara, care desparte sufletul pe veci de Dumnezeu. De aceasta otrava curăţă numai Sangele lui Hristos. Via pe care a sadit-o Domnul. Domnul astepta de la ea ciorchini dulci, iar ea, via, s-a preschimbat in spini. Cununa de spini de pe capul Mantuitorului insemneaza spinii pacatelor, de care s-a umplut omenirea.

DESPRE POCAINTA...

„Înainte de toate, trebuie să facem pocăinţă” - Staretul Tadei

Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sânt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi! Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de Dumnezeu, omule! Şi tocmai aceste gânduri şi dorinţe rele au nimicit înţelegerea şi pacea, pur şi simplu le-au năruit şi au dat roade rele şi grele. Noi înşine suntem vinovaţi pentru toate acestea. Adunăm roadele gândurilor şi dorinţelor noastre…

Pocăinţa trebuie înnoită. Aceasta înseamnă nu numai spovedanie la duhovnic, deşi este nevoie şi de ea pentru slobozirea omului de gândurile rele, ci pocăinţa înseamnă întoarcere către Binele desăvârşit. Aşadar, întoarcere către Dumnezeu, căci Binele desăvârşit este Dumnezeu. Trebuie să ne întoarcem cu inima spre Dumnezeu şi să cerem pace de la Domnul, să ne dea putere să fim buni.

TAINA CREŞTINISMULUI...

 

„Cu moartea pe moarte călcând“ …

„Hristos trece prin moarte «cu moartea pe moarte călcând» şi, când Înviază, nu mai revine în lumea aceasta, ci trece deja cu sufletul şi trupul în viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.  Hristos Se mai arată după Înviere de câteva ori, ca să certifice că Învierea Sa este reală, dar viaţa Lui nu mai este existenţă biologică din lumea aceasta. Moartea şi Învierea lui Hristos concentrează în ele taina creştinismului care nu este simplă morală, nu este o doctrină filosofică, ci este taina vieţii veşnice dăruită oamenilor începând încă din lumea aceasta.