Duminica Izgonirii lui Adam din Rai Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi tânguiri! (Ioil II,12)

Iată-ne ajunşi în pragul marelui post: este ultima duminică care ne pregăteşte pentru nevoinţa postului, numită a izgonirii lui Adam şi a Evei din rai. Dar pentru ce ni se aminteşte tocmai astăzi de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca sa ne arate nouă cât de rea este neânfranarea de la mâncare şi ce urmări grozave are pacatul lacomiei.

Dar izgonirea lui Adam din rai mai are şi alt înţeles. Sfinţii nostri părinţi ne spun că, dupa ce au fost scoşi afară din rai, Adam şi Eva au plans 40 de zile la poarta raiului cu multă căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Am auzit şi din cântările de la strana cum Adam se jeluia la poarta raiului şi cu lacrimi amare zicea: ,,Vai mie, că femeia şi sarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea raiului vai mie ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea cea dintai?!"

De maine intram in postul cel mare al sfintelor patimi. Departe, departe incepe sa se zareasca Crucea rastignirii. Fiul lui Dumnezeu, Mieluselul cel nevinovat, voieste sa se rastigneasca, din dragoste mare pentru salvarea noastra. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, isi dezbraca astazi podoabele si vesmintele stralucitoare, indemnand pe toti fiii sai si aducandu-le aminte ca au sosit zilele infranarii, ale innoirii sufletesti ale pocaintei, asa cum striga proorocul Ioil: ,, Intoarceti-va la Mine cu toata inima, cu post, lacrimi si cu tanguiri!"
Pe la sfintele manastiri, in aceste zile se canta o duioasa si miscatoare cantare, numita ,, La raul Babilonului!" Este vorba de psalmul 137. Acest psalm aminteste poporului evreu de soarta zbuciumata a trecutului sau pana in zilele noastre. Acesta, din cauza neascultarii de poruncile Domnului, a fost luat si dus in grea robie intre neamuri pagane. Doua au fost robiile cele mai principale: robia din Egipt, care a durat 430 de ani, si robia din Babilon, care a tinut 70 ani. Acolo au suferit mult, caci imparatul Nabucodonosor ii silea sa se inchine idolilor, ii punea la munci grele, iar cei care nu se supuneau erau aruncati in cuptoare aprinse cu foc, asa cum s-a intamplat cu cei trei tineri Anania, Azarie si Misail, sau cu marele prooroc Daniil, care a fost aruncat intr-o groapa cu lei.
 

In acest timp de grea prigoana, bietii oameni imbatraneau asteptand sa-i scoata cineva, dar nimeni nu i-a scos din mana cea tare a tiranului imparat. Chinuiti de dorul patriei lor, de cetatea Ierusalimului, de frumusetile Sionului unde era zidita biserica Domnului Savaot, poporul evreu se aduna pe malul unui rau care era hotarul imperiului pagan si acolo plangea cu lacrimi nemangaiate, dupa tara in care s-a nascut si dupa slava Ierusalimului pierdut. Atat de intristati erau evreii, incat nimeni nu-i putea mangaia si opri din suspinul lor. Uneori se apropiau de ei boierii Babilonului acolo unde plangeau si-i rugau sa le cante din cantarile Sionului, asa cum cantau ei in tara lor.
Cuprinsi de multa intristare, raspundeau cu totii intr-un glas: ,,Cum vom canta cantarea Domnului in pamant strain ?". 70 de ani si-au amestecat lacrimile cu apele Babilonului, iar oasele le-au ramas in pamant strain pentru ca mult suparasera pe Dumnezeu. Aceasta s-a intamplat inainte de venirea Domnului Iisus Hristos, care s-a nascut din Fecioara Maria, din neamul lor, ca sa-i mantuiasca pe ei si intreg neamul omenesc, fiindca El era Mesia cel asteptat de proorocii lor. Dar ei n-au vrut sa-L recunoasca.
De aceea mai tarziu, dupa ce au rastignit si pe Fiul lui Dumnezeu, omorand mai intai o multime de prooroci, au patit-o si mai rau, caci armata romana i-a trecut prin foc si sabie si i-a imprastiat pe tot pamantul facandu-i sclavii popoarelor. Dupa aproape 2000 de ani, unii dintre ei au ramas tot in ratacirea lor, caci si astazi asteapta pe Mesia ca sa-i izbaveasca si sa-i adune pe toti la un loc. La Ierusalim au ei un zid care a mai ramas din vechile ruine, unde se aduna si astazi cand si cand si plang ca la raul Babilonului; acolo suspina, se tanguiesc, cerand de la Dumnezeu pe Mesia si izbavirea lor. Dupa atata timp si dupa ce atatia frati ai lor au cunoscut pe Domnul Hristos si s-au trezit, ei refuza mereu pe Fiul lui Dumnezeu; caci bine le-a spus Domnul Hristos in fata: ,,Ma veti cauta voi si nu ma veti mai gasi caci unde ma duc Eu voi nu puteti veni ! "
Dar sa-i lasam pe ei in pribegia si necredinta lor si sa ne intoarcem la neamul nostru crestinesc, caci acesta este poporul cel ales de Dumnezeu prin Fiul Sau Iisus Hristos, in al carui nume ne-am botezat, ne-am pecetluit cu botezul Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Cei botezati, toti crestinii de pe intregul pamant sunt poporul cel ales al lui Dumnezeu. Acesta este noul Israel. Noi aici insa, suntem cu totii in tara straina pe pamantul acesta. Aici am cazut robi in fel de fel de pacate si ne framanta multime de griji si ganduri rele.
Vrajmasul sufletelor noastre diavolul ne-a instrainat de Dumnezeu, ne-a indepartat de biserica si rugaciune, de post si spovedanie. De aceea suntem chinuiti cu tot felul de boli sufletesti si trupesti; caci o multime de crestini a ajuns sa-si lepede credinta pentru cine stie ce nimicuri. Altii au trecut la sectanti, iar altii insulta cu ura si dusmanie pe Dumnezeu, pe Fiul Sau Iisus Hristos, pe Maica Lui, Biserica, Crucea si icoanele, injurand cu ura infernala. Unii se dau necuratului in orice moment pentru lucruri de nimic. Altii traiesc numai in judecati cu o ura inversunata, iar altii se pandesc si se urmaresc ca fiarele prin jungla. Si asa, crestinii nostri inoata in mocirla tuturor pacatelor, caci foarte bine ne asemanam si noi cu poporul evreu care a fost luat in robia Babilonului din cauza multimii pacatelor si indepartarii de Dumnezeu.
De aceea, frati crestini, sa ne aducem aminte ca aici pe pamant nu suntem decat calatori, ca avem un scurt popas de facut, in timpul celor cativa ani de zile pe care ii traim aici. Noi insa trebuie sa cautam mereu imparatia cerurilor, dreptatea lui Dumnezeu, vesnica fericire a sufletului, gradina raiului cea pierduta de stramosii nostri. Biserica ne cheama astazi sa ne faca cunoscut ce sa facem ca sa ajungem in acea tara minunata.
In primul rand, sa nu mai ascultam de satana care ne ispiteste si ne atrage in cursele pierzarii. Sa pasim apoi peste raul Babilonului, adica peste obiceiul cel vechi al pacatului si peste toate faradelegile care curg ca un rau inspumegat pe pamant, care sa inece toata lumea. Acest rau al faradelegilor il formeaza toate placerile amagitoare ale lumii, care au puterea si vraja satanica a ne robi lui Faraon diavolul. Daca reusim sa trecem peste acest rau blestemat al placerilor lumesti, sa fugim cat mai departe de tara pacatelor si de hotarul ei, ca sa ne simtim cat mai in siguranta.
Drumul spre aceasta tara ni l-a aratat insusi Domnul Hristos caci El a zis: ,,Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!". Prin sfanta Biserica pasim cu incredere si curaj dupa Domnul vietii noastre. In drumul nostru intampinam desigur multe obstacole; diavolul, care este tatal minciunii, ne iese inainte si incepe sa ne infatiseze viata intr-o alta forma. El vorbeste prin gura lumii, care si-a facut o multime de crezuri despre viata. Cum ai inceput sa mergi mai des la biserica, ii si ridica diavolul pe unii impotriva ta si ii auzi zicand, chiar pe unii din casa cu tine, ca doar ce pacate mari ai facut de te duci mereu a biserica, doar n-ai omorat pe nimeni, ca la biserica merg numai pacatosii, ce vrei, sa te faci calugar ?
Asemenea si alte vorbe le spune diavolul prin gura lumii. In ziua de astazi, cine nu stie sa desfraneze, sa se imbete, sa joace si sa cante diavolului, sa stea numai prin restaurante si localuri de petrecere, acela este socotit prost, un om care traieste degeaba sau, mai bine zis, un om pierdut, care nu stie sa petreaca. Lumea zice chiar ca acel om nu este nici crestin ortodox, ci e un sectant. Cum te-ai lasat de pacate, nu mai esti crestin ortodox, esti sectant, asa invata diavolul pe lume. De aceea calea aceasta a lui Dumnezeu este vorbita de rau. Pe omul care apuca sa mearga drept pe ea, cu credinta, cu nadejde si dragoste, pe acela, in lumea acesta, il asteapta crucea si suferinta, Golgota, ca pe Mantuitorul care ne-a invatat s-o urmam. De aceea Sfanta Biserica ne cheama astazi ca sa ne lamureasca cu privire la rostul si foloasele postului.
Noi, conducatorii sufletesti ai poporului in aceasta zi, trebuie sa facem lucrul comandantilor de ostire inaintea luptelor, sa vorbim si sa aratam insemnatatea luptei ce se va da. Sa lamurim cugetele, sa intarim inimile si sa aratam si roadele biruintei. Multa lume nu stie ce insemnatate are postul. Spun unii ca ar fi porunca pusa de preoti si nu face parte din poruncile lui Dumnezeu, ca de aceea a spus Domnul Hristos: ,,ca nu spurca ce intra in gura, ci ce iese din gura" (pe aceasta o stiu toti). Dar observam chiar din Sfanta Evanghelie de astazi, ca Mantuitorul n-a desfiintat postul, n-a spus sa nu mai posteasca nimeni, ci a aratat cum trebuie tinut postul si care este adevaratul post placut lui Dumnezeu. Vedem ca insusi Mantuitorul a postit 40 de zile In pustia Carantaniei, unde a fost ispitit de diavol.
Altadata, Domnul Hristos lauda postul si arata si puterea lui cand spune ucenicilor ca unele soiuri de draci nu se pot scoate decat cu post si rugaciune. De aceea sfintii parinti zic ca postul este poarta iar epitrahilul este usa mantuirii; adica prin poarta aceasta stramta de care vorbeste Mantuitorul vor intra virtutile sfinte in sufletul si trupul omului, imblanzindu-le si sfintindu-le. De altfel, atatia sfinti prooroci si marturisitori prin post si rugaciune au dobandit mari binefaceri de la Dumnezeu. Sfantul Vasile cel Mare spune ca atat de batrana este porunca postului incat ea este de o varsta cu omul.
Inainte de orice alta porunca, Dumnezeu i-a poruncit lui Adam in rai sa posteasca, adica sa nu manance din pomul oprit, acela al cunostintei binelui si raului. Adam si Eva, cat au pazit porunca, au mostenit raiul, iar cand au mancat, au pierdut raiul si veselia de acolo. Prin caderea acestei porunci s-a prefacut veselia in lacrimi, mintea s-a ingrosat, trupul a murit si toata natura s-a rasculat impotriva omului, caci a intrat moartea.
Dumnezeu a creat trei feluri de fiinte desavarsite care au diferite vieti, potrivit diferitelor insusiri ale naturii lor; adica: ingerul, omul si animalul. Ingerul este o fiinta cu totul duhovniceasca. Animalul este o fiinta cu totul materiala, nu are suflet, viata lui e cu totul trupeasca. Omul este o fiinta compusa dintr-o substanta duhovniceasca si alta trupeasca, din trup si suflet. Cand omul traieste dupa trup, degenereaza din nobletea sa si cade in conditia animalului, asa cum observam in lume la multi oameni, care in zadar se numesc oameni, deoarece se tavaleste in noroi ca porcii, din cauza betiei, sau urla precum cainii, traind in desfranari. Iata oameni cazuti in randul animalelor sau, mai rau, ca nu vezi un caine beat sau un porc.
Cand omul traieste dupa duh, dupa suflet, el isi mentine demnitatea si se inalta la starea unui inger. Cand omul urmeaza voia trupului, ascultand de poftele lui si indeplinind toate placerile, se zice ca traieste ca un animal. Adevarul este ca viata curata si nevinovata, pe care Dumnezeu o cere de la crestini in timpul postului, consta in abtinerea de la pacate, precum si in abtinerea de la carne si celelalte bucate de dulce. Acesta este postul cel adevarat, sa posteasca si trupul, si sufletul.
Abtinerea de la pacat este postul sufletului, iar abtinerea de la bucate este postul trupului. Postul trupesc nu trebuie despartit de cel duhovnicesc, adica, daca omul posteste la mancare dar in schimb injura, da raului si alte pacate, un astfel de post e ca un trup fara suflet. Deci abtinerea de la pacate este sufletul postului care-i da tot meritul si desavarsirea. De aceea Domnul Hristos a mustrat pe fariseii cei ipocriti care posteau pana li se usca gura si isi posmogeau fetele de slabiciune, dar in schimb erau plini de mandrie, de ingamfare, slava desarta si tot felul de pacate.
Adevaratul post este ca sa ne abtinem de la tot felul de patimi, de vicii rele. Caci la ce ne serveste sa nu mancam carne, daca osandim pe fratele nostru, vorbindu-l de rau, dusmanindu-l si parandu-l. La ce ne foloseste sa nu bem vin, daca varsam sangele fratilor nostri. Ce ne foloseste daca vom manca numai seara, iar toata ziua am petrecut-o pe la spectacole, la filme, in procese, pe la tribunale si in tot felul de pacate rele. Trebuie sa stim ca si sufletul si trupul au o hrana si un post al lor.
Trupul are postul lui oprindu-l de la unele bucate, iar sufletul rational, substanta duhovniceasca, are hrana potrivita cu natura sa. Aceasta hrana este cuvantul lui Dumnezeu: rugaciunile, citirea psaltirii, cantarea sfanta religioasa. Omul nu traieste numai ca animalul, mancand si band; el cugeta, iubeste, se roaga, gandeste. Ceea ce hraneste cugetul lui, iubirea lui, este Cuvantul lui Dumnezeu. De aceea si Mantuitorul cand a fost ispitit de satana in pustie si i-a zis sa faca pietrele paini, Domnul Hristos i-a raspuns: ,,Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu!"
Iata deci care este secretul mantuitor al sufletului si al trupului. Pentru aceasta cei mai multi din crestinii nostri la fel ca si fariseii de care pomeni Domnul Hristos in Evanghelia de astazi, se abtin de la mancaruri, ba unii nu mananca zile intregi, in schimb in loc sa se hraneasca cu Cuvantul lui Dumnezeu intarindu-se, sa prinda aripi si sa se ridice mai sus de cele pamantesti, ei se hranesc cu lucrurile diavolului, cu minciuni, cu vorbiri desarte, cu povestiri, spun fel de fel de glume, stau numai cu ochii in televizor ascultand tot felul de cantari lumesti si programe imorale, cu barfirea pe limba crezand ca-i poate mantui numai abtinerea de la pacate. Greseala mare este aceasta.
Sfintii nostri parinti aseamana postul cu o scara cu 40 de trepte. O scara ce urca pe om prin infranare, de la pamant la cer. La ospatul cel de jos al scarii sta saracul Adam, omul iar de la cel de sus priveste Domnul Iisus Hristos spre noi. Jos plangem noi cu stramosul Adam si cu Eva, noi toti pacatosii iar sus asteapta Milostivul Dumnezeu si priveste sa vada lupta noastra, lucrarea noastra, dragostea noastra, cum urcam noi pe aceste scari, pe aceste trepte ale postului. Fiecare dintre aceste trepte ale scarii reprezinta o zi.
In aceste 40 de zile ale sfantului post sa nu fie una sa o petrecem fara de folos. Intr-o zi fa milostenie, intr-o zi fa pace intre cei ce se dusmanesc, intr-o zi deschide ochii sufletului unui necredincios, in alta zi insoteste un mort la groapa; in alta zi scrie ceva de mana, o rugaciune, o cantare sfanta, o invatatura sfanta, si imparte cu cel nestiutor tot felul de fapte bune, impreuna cu postul, cu rugaciunea si cu smerenia. Si asa sa urcam zi de zi pe scara aceasta pana acolo sus la Stapanul nostru, unde ne vom bucura de milostivirea lui Dumnezeu. Dar sa stiti ca postul are cei mai multi dusmani, mai multi decat celelalte fapte bune.
De aceea el e socotit de lume si chiar de unii crestini ca ceva invechit si fara de folos. Cel putin sectantii care s-au despartit de Biserica nu respecta postul deloc.
Trei sunt principalii dusmani ai postului: diavolul, lumea si trupul. Diavolul ne sopteste ca si lui Adam: ,,Omule, postul nu este o porunca, te poti mantui si fara post, caci nu spurca ce intra in gura, n-a zis oare Hristos asa!?". Al doilea dusman este lumea care ne amageste zicand: ,,Nu mai posti, femeie, ca te faci de ras, cine mai posteste azi, fii serioasa, nu te mai lua dupa babe !". Trupul e al treilea dusman. Auzind ca este vorba de post incepe dinainte sa se intristeze, sa se manie asupra noastra zicand: ,,O, cat o sa ma chinuiesti cu bucate de acestea saracacioase, nu vezi ca sunt bolnav, fata mi se ingalbeneste si nu mai pot. Doar sunt tanar acum, am eu vreme sa postesc mai la batranete!".
Iata, asa se lasa crestinii biruiti de aceste ispite de la cei trei dusmani: trupul, lumea si diavolul. Mai ales daca stam si ne gandim cati nu au de intampinat greutati si batjocuri din cauza postului de la multi, in multe locuri. Sfintii cei mai iscusiti ne spun ca in trei randuri ispiteste diavolul pe om; inainte de a face binele, in timpul savarsirii lui si dupa ce a facut binele.
Intai diavolul se trudeste in multe chipuri sa nu reusim sa facem fapta buna. Daca totusi incepem sa o facem, el ne intinde curse, ca sa facem rau acea fapta buna, sau amestecata cu raul si daca totusi am implinit facand fapta buna asa cum o cere Dumnezeu, diavolul cauta sa ne arunce in pacatul mandriei si asa sa pierdem tot ce am lucrat, cum am auzit in Sfanta Evanghelie de astazi ca acei farisei fatarnici, care posteau de ochii lumii, si-au luat plata cuvenita lor. Mai gasim unele persoane si intre crestini care ajuneaza cate o vineri pana seara, apoi vin la biserica cerand anafura in gura mare, ca ei au ajunat pana atunci, sa stie toata lumea.
Unele persoane chiar nu mai tin seama nici de randuiala Bisericii, ca poate in vinerea aceea a fost dezlegare in calendar, fiind harti si nu trebuia sa ajuneze. Ele se apuca sa posteasca si cand nu trebuie, sa ajuneze sambata si duminica, si Cartea Sfanta, sfintii parinti spun ca acei care ajuneaza sambata si duminica sa se afuriseasca, cazand sub blestem. Iata de ce trebuie sa stiti ca sunt unii crestini care se iau dupa babe fara credinta si zic ca postesc postul Maicii Domnului, iar aceasta consta in a posti cate o zi din saptamana, adica a ajuna chiar sambata si duminica. Inca o data precizam ca sambata si duminica nu este voie sa se ajuneze; nu cunoastem decat o singura zi de ajunare a sambetei, Sambata cea mare, in postul Pastelui, cand Domnul Hristos este ingropat, asa cum tinem randuiala noi crestinii.
Multi crestini fac ajunari, citesc psaltirea si multe fapte bune, iar diavolul vine si el cu mandria sa i-o aseze in cap. Se apuca astfel ca fariseul sa se laude , ca dau zeciuiala, ca postesc de doua ori pe saptamana, asa ca sa stie toata lumea. Astfel sunt multi crestini si chiar oameni batrani care se lauda la altii. Acestia isi iau plata pentru laudele lor aici pe pamant fiindca s-au mandrit cu ele. Trebuie sa tinem seama ca dupa sfanta pravila, dupa canoane si dupa invataturile sfintilor parinti, postul nu este pentru toti la fel: vorbim desigur despre postul de bucate, caci in ceea ce priveste postul duhovnicesc oprirea de la pacate si fapte rele acesta este pentru toti la fel. Vedem ca nici sfintii parinti n-au tinut postul la fel, unii puteau mai mult, altii mai putin. Postul de bucate poate fi indulcit pentru cei care sunt bolnavi de anumite boli mai grave, nu de orice boala, cum au luat-o unii, ca daca te doare putin capul cand postesti te descurajezi imediat si te apuci sa mananci ca nu poti. Numai acei care sufera de plamani, de ficat, de stomac, de anemie, operatii, diabet si unde se cere regim special, numai pentru acestia mancarea este o doctorie, dar si aceasta cu dezlegarea duhovnicului.
In acest caz pot sa manance mancarurile care le priesc; dar si acestia, asa cum am spus, dupa ce fac dezlegare, dupa ce se spovedesc, dupa ce se impartasesc si in timpul acesta sa puna dragoste mare si fierbinte pentru Domnul. Acestia sa tina si ei cat pot si in schimb sa se pazeasca de faptele cele rele si sa inmulteasca faptele cele bune. Ceilalti care au stomacul sanatos si n-au suferintele pe care le-ati auzit, n-au nici o indreptatire ca sa nu posteasca.
Trebuie sa tinem seama ca daca e vorba de post, postul este un canon si daca vrem sa facem pocainta cu adevarat, sa aratam si noi Domnului Hristos ca-L iubim si ne pocaim, ne chinuim cu ceva, suferim si simtim ceva. Altfel nu este pocainta asa cum ar trebui. Sa ne gandim cata suferinta au provocat Domnului cuiele si sulita pe care le-a rabdat.
Cei care vor manca legume vor trage cele mai mari foloase sufletesti si trupesti, caci postul nu omoara pe nimeni. Din contra, sa stiti ca toate bolile au iesit in lume din cauza nepostirii si a imbuibarii. Mancarea usoara prelungeste viata omului. Omul cumpatat traieste mult. Citim in vietile sfintilor ca pustnicii, care traiau cu verdeturi si cu mancare saraca, au avut o viata lunga. Asa de pilda sfantul Pavel Ieremitul a trait 113 ani, sfantul Antonie cel Mare a trait 105 ani, sfantul Arsenie cel Mare, 120 de ani, sfantul Teodor, 105 ani, sfantul Ioan Tacutul, 104 ani ,sfantul Macarie a trait 100 de ani si exemplele ar putea continua.
Iata o dovada vie ca a posti si a ne infrana si a trai in cumpatare nu ne pagubeste nici trupeste, nici sufleteste. Cand e vorba sa se faca dezlegare la cei bolnavi, sa nu se inteleaga ca desfiintam postul ci sa ne aducem aminte ca boala, suferinta pe care o poarta de ani de zile unii este tot un fel de post. Multi o duc cu aceasta suferinta pana la moarte. Sa nu intelegem postul gresit, pazirea postului, si sa facem cum a facut o crestina fara intelepciune. Aceasta din cauza unor medicamente isi otravise o fetita de 6 anisori. Doctorul i-a spus sa-i dea lapte si imediat isi va reveni. Dar femeia, prea fixa in ideile ei despre sfantul post, n-a vrut sa-i dea lapte copilului pentru ca era intr-o vineri, si copilasul a murit chinuindu-se in bratele ei. Iata neintelepciune.
Sa fim intelepti cum ne invata Sfanta Biserica, sa avem intelepciune, ca de aceea au lasat sfintii parinti in Biserica, cuvantul acesta care se zice prin gura preotului: ,,Sa luam aminte, cu intelepciune!". Sa nu o luam dupa capul nostru si dupa invataturi straine. Sa stim cu totii ca sunt patru posturi pe an, apoi miercurile si vinerile asa cum scrie in calendar si trei ajunari: ajunul Craciunului, ajunul Bobotezei si ajunul din Vinerea Patimilor, precum si a doua zi, sambata daca doreste cineva. Mai avem apoi zile de intristare, dar nu cu ajun, mancandu-se de post in orice zi ar cadea la ,,Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul" şi ,,Inaltarea Sfintei Cruci" .
Mai departe ne aminteste Sfanta Evanghelie de astazi, zicandu-ne: ,,Sa nu ne adunam comori pe pamant, unde le strica si le fura hotii, ci sa ne adunam comori in ceruri , unde nu se strica si nimeni nu le poate fura; caci unde este comoara noastra, acolo va fi si inima noastra". Ne face atenti ca in acest timp al postului, avem fericita ocazie sa ne imbogatim cat mai mult, sa ne facem comori In imparatia cerului.
Comoara din cer pe care o putem face de aici de pe pamant in timpul postului, consta din tot felul de fapte bune: osteneli, metanii, inchinaciuni, citirea psaltirii, ajunari si post, milostenii, cercetarea bolnavilor, ingroparea mortilor care nu au pe nimeni, impartirea la oamenii saraci duhovniceste, cele ce sunt de trebuinta, sa dai de pomana o icoana, o candela, o carticica de rugaciuni; iar pe cei lipsiti de cele trebuincioase trupului, sa-i ajutam cu cele necesare: lemne de foc, hrana, imbracaminte, incaltaminte si de toate.
Sa luam aminte, trebuie bine cautati cei care merita ajutor. Nu mai dati nici un ban la cei care va ies in cale pe la poarta bisericii si se strecoara si prin biserica; caci acestia care o fac pe nenorocitii au poate mai mult decat dumneavoastra care munciti din greu sa va castigati existenta. Tot ceea ce faceti bun cu sfanta osteneala, sa faceti cu sufletul zambind de bucurie si cu multa flacara de credinta si dragoste in numele Scumpului nostru Mantuitor Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru noi. Sa ne grabim sa facem cat mai mult caci viata noastra trece ca norii pe cer. Zilele aluneca grabite ca frunzele pe apa, iar noi ne apropiem de amurgul serii, de mormant, de unde nu ne mai intoarcem niciodata.
Sa nu uitam ca poate maine va suna trambita sa ne adune pentru judecata. Sa nu uitam ca Domnul Hristos ne-a rascumparat cu Scump Sangele Sau. Sa ne intoarcem acasa, sa ne intoarcem la biserica lui Hristos ca fiul ratacit prin pocainta si rugaciuni, caci aici pe pamant suntem doar in treacat.
Sculati-va sa mergem la Hristos! Preotii asteapta in pragul bisericilor, clopotele suna sa ne scoale din somn si sa venim in casa lui Dumnezeu. Necazurile, urgiile ne vorbesc despre Dumnezeu si ne spun sa ne intoarcem inapoi la calea mantuirii si a adevarului vesnic; caci, iata, vine noaptea, vine moartea si nu se mai poate face nimic.
In Abibisinia este un oras numit Harar, foarte vechi intemeiat. Viata acestui oras e pasnica si simpla. In zorii zilei siruri lungi de locuitori ies pe cele cinci porti manand cirezi de vite spre pasunile de pe dealuri si se inapoiaza seara incarcati cu cate ceva; unii cu cereale, altii cu lemne sau nutret. Dar la asfintitul soarelui cand se inchid portile, portarul striga cu glas de rasuna vaile: ,,Saile! grabiti-va se inchide poarta!"La putin timp dupa aceasta strigare poarta se inchide. Cei ramasi afara trebuie sa astepte pana dimineata, daca vor mai ajunge aceasta dimineata, deoarece noaptea umbla talharii si fiarele salbatice si cei mai multi ramasi afara sunt aflati morti.
Asa e si cu mantuirea noastra. Mantuitorul Hristos zice: ,,Intrati pe poarta cea stramta care duce la viata" postul si toate virtutile. Intrarea aceasta trebuie sa o facem pana nu vine noaptea. Ziua este pe sfarsite, nori negri incep sa apara pe cerul mantuirii, fiare salbatice ingrozitoare se vor napusti asupra celor ce n-au vrut sa vina sa intre in cetatea cea salvatoare. Intunericul se lasa din ce in ce mai greu si va veni vremea cand toti cei ce n-au vrut sa auda strigatul de salvare vor ramane afara in primejdia pierzarii vesnice.
Vor ramane cu ucigasii, cu vrajitorii, cu mincinosii, cu fiarele apocaliptice si inchinatorii la idoli. Atunci vor striga disperati si ei, vor bate in zadar la portile bisericilor dar va fi prea tarziu, prea tarziu. Domnul Hristos, in Evanghelia de astazi, chiar de la inceputul ei ne pune o conditie foarte importanta: ,,Daca veti ierta oamenilor greselile lor si Tatal vostru va ierta gresalele voastre. Daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va ierta gresalele voastre".
Sa nu ne inselam, ca orice fapta buna am face nu primim iertare daca nu iertam pe cei ce ne-au gresit. Suntem datori sa cerem iertare la cei carora le-am gresit, sau ne-au gresit; facand noi gestul acesta frumos, smerit si placut inaintea lui Dumnezeu si a aproapelui, chiar daca el nu vrea sa ne ierte, sa-l iertam noi din toata inima si atunci vom primi iertare de la Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai principal din Evanghelia de astazi care ne va da valoare la toate celelalte fapte pe care le vom face.

Rugaciune

Tatal nostru cel din ceruri, iarta-ne noua gresalele noastre, caci si noi iertam din toata inima pe gresitii nostri. Intoarce-ne la Tine pe caile Tale cele sfinte. Ajuta-ne cu Harul Tau, sa punem inceput bun din clipa aceasta a vietuirii noastre, sa ne putem lasa de toate obiceiurile cele rele, de vorbele cele proaste, ca sa- Ti urmam Tie in toate zilele vietii noastre, Doamne.
Iar atunci cand vei veni pe norii cerului, sa ne duci si pe noi din Babilonul faradelegilor, in Tara Ta cea Sfanta, Noul Ierusalim, raiul pe care l-au pierdut Adam si Eva, fericirea cea vesnica, ca unde esti Tu Imparat, acolo sa fim cu Tine in vecii vecilor. Amin.

Ierodiacon Visarion Iugulescu

Sursa aici