Măcar în tinda raiului

Zicea Lucian Blaga: „Opreşte, Doamne, trecerea. Ştiu că unde nu este moarte, nu este nici iubire, dar totuşi opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”.

Ceasornicul nu poate fi oprit. Vine momentul când Dumnezeu ne va chema pe fiecare la Sine. Şi pentru momentul acela e important să fim pregătiţi. Să nu fim scocotiţi printre cei fricoşi sau printre necredicioşi. Să fim socotiţi, chiar aşa cu puţina noastră credinţă şi cu puţinele noastre fapte bune, vrednici de a intra măcar în tinda raiului.

Un vrednic Patriarh al Constantinopolului, Atenagoras, un vlădică vestit, plin de evlavie şi înţelepciune, bătrân fiind, a fost dus să se trateze la o clinică în Elveţia. Clinica respectivă era înconjurată de pădure şi de sate protestante. Dimineaţa, Patriarhul Atenagora se plimba pe lângă pădure şi ţăranii care mergeau la lucru îl vedeau. Şi-au dat seama că au de a face cu un om deosebit. Şi se apropiau cu drag de el. Şi într-o zi, când directorul clinicii i-a spus: „Sanctitatea vostră, acum noi nu mai avem ce vă face…

Numai bunul Dumnezeu.” Şi s-a pregătit să meargă acasă. Au crezut că se va întrista Patriarhul că merge acasă să moară. Dar, dimpotrivă, el s-a bucurat, pentru că mulţimea ţăranilor care îl vedea zilnic s-a adunat acolo, la clinică, în faţa lui, ca să-i binecuvânteze. Şi a zis directorul clinicii: „Cum, Sanctitate! Oamenii aceştia sunt protestanţi; ei nu au cultul preotului, şi nici al icoanelor? Cum se face că iată au venit cu toţii aici?” Şi le-a zis Patriarhul: „Ştiţi cum, domnule director? Oamenii aceştia au intuit un lucru: că pentru mine moartea nu-i altceva decât o poartă prin care Cel nemuritor mă cheamă de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”.

Aşa se întâmplă cu orice om bun şi credincios când îi vine ceasul.

Ceea ce trebuie să ştim este faptul că suntem cu toţii „călători” pe acest pământ. N-avem aici cetate stătătoare. Din păcate însă, în loc să „urcăm” spre rai, ne prăvălim înspre iad. Şi cu toate acestea, mai e o speranţă pentru fiecare păcătos în parte şi pentru toată lumea în care trăim – speranţa este Hristos! Fără El suntem egali cu zero. El a schimbat crugul lumii şi a dat un alt mod de a gândi oamenilor. El este învierea şi viaţa. Zice, atunci când murise Lazăr, către surorile lui: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar dacă ar muri, va trăi şi cel ce trăieşte crezând în Mine, nu mai moare niciodată” (loan 11,25-26).

De aceea, Părintele Porfirie zice: „Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, atunci trăieşti fără El şi viaţa ta nu este viaţă. El este totul. Dacă îl ai pe El, ai totul: ai viaţă, ai lumină, lumina adevărată care te bucură, ai aripi. El te face să observi frumosul din jurul tău, să suferi împreună cu toţi şi să doreşti ca toţi să fie împreună cu Hristos, să fie buni. Omul care nu-L are pe Hristos vede toate lucrurile sumbre şi dificile.”

Fiecare, dar, după putinţă, este chemat să-şi înscrie în programul vieţii pământeşti săvârşirea a cât mai mult bine, oricui, oriunde şi oricând chiar cu jertfirea propriilor interese. Numai aşa vom avea bucuria să fim împreună cu Hristos. Altfel, vom rămâne nişte creştini falşi, ca cei despre care scrie misionarul indian S. Sundar Singh: „Creştinii din Europa au de la Dumnezeu multe binecuvântări, dar le-au pierdut. Ei nu-şi deschid cu adevărat inima ca să-L primească pe Mântuitorul, ba îl şi alungă… Se îngrijesc numai de bani, de plăceri şi de afaceri”.

Iată cruda realitate!

lartă-ne, Doamne, trezeşte-ne şi fă-ne să vrem să ne trăim viaţa cu Tine, ca să ajungem şi noi „măcar în tinda raiului”. Ajută-ne să înţelegem că: nimeni, niciodată, nu va putea urca până la Tine, dacă nu va trece mai întâi prin bunătate. Doar „bunătatea” ne poate asigura un loc „măcar în tinda raiului!”, în adevărata Patrie a omului.

Înţelege şi tu că suntem împreună călători prin lumea aceasta pământească şi că vom coborî toţi în aceeaşi staţie finală. Nu te încrede în hainele tale scumpe, nu nădăjdui în geanta ta cu multe compartimente, nu strânge în mâini marginea biroului tău, nu îţi băga în buzunarul de lângă inimă, cardul. Fii sigur că situaţia este aceeaşi pentru toţi!

Când eram încă mic, o bunică, care mă lua cu ea când mergea la câmp, îmi spunea: „Să stai cuminte, ca să te iubească Hristos!” Stăteam ce stăteam liniştit şi simţeam nevoia să mai umblu. Dar bunica îmi spunea din nou: „Trebuie să stai liniştit, ca să te ia Hristos în rai!”

Parcă şi acum când mă mişc puţin sunt neliniştit, mă întreb: „Nu cumva am pierdut raiul?” Bunica nu mai e, dar vorbele ei mi-au rămas şi mă avertizeasă să fiu atent; să nu pierd raiul! Aşa m-a obişnuit bunica cu dragostea de rai.

Obişnuieşte-te şi tu!

Sursa aici