Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dupa 40 de zile de la Inviere s-a suit la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui. Cu puterea dumnezeiasca cu care a inviat si a parasit mormantul, tot cu aceeasi putere s-a inaltat de pe pamant la cer; s-a inaltat cu acelasi trup cu care s-a rastignit si a inviat. Mantuitorul implinise opera divina pentru care venise in lume, ne-a adus invatatura mantuitoare, s-a dat ca pilda de implinire prin intreaga Sa viata si mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei.
Dupa ce a inviat se arata ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Imparatia lui Dumnezeu. Dar iata ca dupa 40 de zile sosise timpul sa se intoarca iarasi la Tatal Sau si sa primeasca cununa luptelor Sale precum si cinstea biruintei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Sai in ajunul mortii Sale cand le-a zis: "Iesit-am de la Tatal si am venit in lume, iar acum las lumea si ma intorc la Tatal.
Aceasta slavita taina o serbeaza astazi cu bucurie sfanta pretutindeni Biserica Crestina Ortodoxa. Sa ascultam deci cu atentie si sa scoatem invataturile si foloasele necesare mantuirii sufletelor noastre.
In timpul celor 40 de zile, dupa ce inviase din mormant, Iisus a mangaiat neincetat pe ucenicii Sai prin aratarile Sale publice si particulare. Se arata de mai multe ori pentru ca sa-i convinga de Invierea si dumnezeirea Sa. In a 40-a zi de la Inviere, se arata din nou si ii mustra pentru ultima oara pentru ca au fost asa de zabavnici si s-au indoit de Invierea Sa chiar si dupa marturia celor ce L-au vazut inviat. Le spuse apoi ca toate cele scrise despre El in lege, in psalmi si in prooroci s-au indeplinit intocmai si ca asa trebuie sa se intample, amintindu-le inca o data ca le va trimite putere de sus prin Duhul Sfant Mangaietorul.
Dupa aceea iesi cu ei impreuna si cu ceilalti adunati care erau de fata si strabatura impreuna strazile Ierusalimului, conducandu-i in Betania, la casa lui Lazar, a Martei si a Mariei acolo unde Prea Sfanta Fecioara Maria cu multe persoane credincioase astepta venirea Fiului Sau. Iata ca s-au gasit cu totii si o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mantuitorul Iisus Hristos le-a multumit apoi la toti care au fost alaturi de El in timpul vietii Sale si mai ales in timpul Patimilor si ingroparii Sale.
Dupa ce i-a mangaiat dumnezeieste, spunandu-le ca s-a apropiat clipa inaltarii Sale la Tatal si despartirea de ei trupeste, ii invita imediat sa-l urmeze. Pornira impreuna la drum spre muntele Maslinilor. Acolo unde cu 40 de zile in urma asudase de sange, se rugase cu cele mai fierbinti lacrimi si cazuse in agonie de moarte; acolo in gradina Ghetsimani unde a venit Iuda tradatorul cu ostasii si L-a sarutat; acolo unde I-au legat mainile cu lanturi si ucenicii toti se risipira; acolo Iisus a gasit cu cale sa-I adune iarasi pe ucenicii Sai, care acum erau inconjurati si de multime de popor de peste 500 de suflete.
In fata acestei impunatoare adunari, Iisus intinse mainile Sale si privindu-I pentru cea din urma oara ii binecuvanta. Cu trupul acela care suferise atatea rani si chinuri, Mantuitorul a inceput sa se inalte spre cer si pe cand se inalta a aparut un nor luminos care il inconjura, incepand deodata sa rasune bolta cereasca de cantarile triumfale ale puterilor ceresti care-L intampinau pe Imparatul Slavei. In jurul dumnezeiescului Biruitor al mortii, au venit si sufletele patriarhilor, ale profetilor si ale tuturor dreptilor din legea veche, intampinandu-L.
Au fost de fata acum Adam, care si-a ispasit neascultarea printr-o indelungata pocainta; Abel, victima nevinovata ucis de un frate patimas si barbar; apoi Noe, al doilea parinte al neamului omenesc; Avraam, batranul patriarh cu o credinta asa de mare; Isac, nevinovata figura a lui Iisus Hristos; Iacov, parintele celor 12 semintii ale lui Israel; Iosif cel vandut de fratii sai, asa cum si Iisus avea sa fie vandut; Moise, marele prooroc; David, stramosul dupa trup al lui Iisus; Melhisedec, regele pacii si simbolul preotiei legii noi; Iov, omul suferintelor rabdate fara cartire si toti dreptii au insotit pe Imparatul Slavei in triumf spre cerul care acum s-a deschis ca sa intre al doilea Adam.
Cerul era cuprins de cantari si strigate de bucurie si in aceasta atmosfera nemaiintalnita, Iisus se inalta mereu spre ceruri. Ucenicii si tot poporul ingenuncheati si cu ochii inlacrimati priveau spre Mantuitorul care se ducea la Tatal si toata aceasta priveliste minunata.
Pe urma se uitau ei incremeniti de cele ce vedeau, deodata norul a invaluit pe Iisus, iar cantarile au inceput sa se auda din ce in ce mai putin. Dar ucenicii continuau sa priveasca, acolo unde se dusese toata bucuria lor, toata dragostea si nadejdea lor. In timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe fetele lor, deodata au vazut deasupra lor in vazduh doi ingeri imbracati in haine albe si le-au zis: "Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer? Acest Iisus care s-a inaltat de la voi la cer, asa va veni precum L-ati vazut pe El mergand.
Va veni prin urmare pe norii cerului cu toti sfintii ingeri, ca Judecator, la sfarsitul lumii ca sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui. Va veni cu acelasi trup cu care a suferit, cu ranile deschise, caci de aceea spune Sfanta Scriptura ca vor vedea pe Cel ce L-au strapuns. Iisus se inalta la cer acum ca om si nu ca Dumnezeu, pentru ca dumnezeirea Sa niciodata n-a parasit cerul si este pretutindeni.
Sfintii Parinti explica ca Domnul Hristos a stat cate o zi in fiecare cer, ca sa ia cunostinta toate cetele ingerilor si sa fie primit cu cinste si inchinaciuni de toti, asa cum se cade Imparatului Slavei. De aceea abia dupa zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatal si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pamantul acesta pe care l-a zidit cu Tatal si cu Duhul Sfant si pe care l-a udat cu Sangele sau cel scump. EL s-a supus suferintelor si a patimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Imparat si Dumnezeu.
Mantuitorul sade acum de-a dreapta Tatalui Sau pe scaun infricosat, inconjurat de cetele ingerilor care se cutremura, iar in mana tinand sceptrul puterii caci este Imparat si Domn al cerului si al pamantului, asa dupa cum a spus: "Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant. Domnul Hristos s-a inaltat la cer ca sa trimita ucenicilor Sai pe Duhul Sfant. De aceea la zece zile dupa inaltare trimite peste ucenicii Sai fagaduinta Tatalui ceresc, pe Duhul Sfant Mangaietorul, Duhul Adevarului si Vistierul Bunatatilor. Dar Domnul Hristos s-a inaltat la cer ca sa ne pregateasca si noua loc. Ce trebuie insa sa facem noi ca sa meritam acest loc?
Inainte de toate nu trebuie sa uitam niciodata prin ce a trecut Invatatorul nostru pana sa intre in slava cereasca. El a meritat aceasta slava prin viata Sa atat de curata, generoasa si rabdatoare, linistita, devotata, plina de umiliri si suferinte. Daca vrem sa ocupam locul pe care ni l-a pregatit Mantuitorul, trebuie sa-L imitam in purtarea Sa si sa luam parte la amaraciunea paharului Sau. Daca vrem sa ne suim cu El intru slava, trebuie mai intai sa -L insotim pe Golgota, sa ne pironim cu El pe Cruce sa suferim nedreptatile, calomniile si hulele vrajmasilor nostri fara cartire. Sa suferim bolile, lipsurile si orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii si a diavolului. Sa suferim pana la sange impotriva pacatului si a uneltirilor satanei. Sa suferim Crucea, piroanele si coroana de spini pe care le intampinam la tot pasul in lumea aceasta plina de rautate, fatarnicie, mandrie si minciuna.
Mandria nu ne inalta cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toti oamenii. Lacomia de avere si toate ale lumii acesteia nu ne inalta cu Iisus, care a fost cel mai sarac. Desfranarea nu ne inalta cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patima, nici o boala sufleteasca nu ne pot inalta cu Iisus, trebuie neaparat sa ne lepadam de toate defectele noastre, ca asa zice El: "Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea si sa urmeze Mie!
Viata noastra pe pamant este o viata de lupta. Noi nu trebuie sa incetam de a lupta cu satana. Noi trebuie sa renuntam la desfatarile lumesti si la tot pacatul, rastignindu-ne trupul nostru, adica pironind patimile si poftele pacatoase. Locul pe care ni l-a pregatit Domnul Iisus este o imparatie cereasca, sfintita, curata si mai presus de toate vesnica; de aceea trebuie s-o cucerim. Aceasta imparatie este o coroana pe care trebuie s-o meritam, caci ea nu va veni singura sa se aseze pe capul sufletelor reci, trandave si nepasatoare.
Coroana aceasta trebuie castigata, prin urmare, prin osteneala si statornicie; sa muncim deci si sa ne rugam, sa ne spalam prin pocainta cu lacrimile aduse din evlavie catre Dumnezeu si sa avem dragoste catre toti fratii nostri. Suferinte sunt destule, fiecare-si are Crucea sa, dar fericiti sunt cei ce sufera pentru dreptate. Bucurati-va si va veseliti toti ca usa imparatiei ceresti ne este deschisa prin Salvatorul nostru care S-a inaltat la ceruri.
Bucurati-va voi, bolnavilor, care va aflati pe patul durerilor, si ganditi-va la suferintele lui Iisus, indurand cu rabdare, ca cerul va este deschis. Bucurati-va oropsitilor, napastuitilor si indurati cu rabdare, ca fericire mare va asteapta in ceruri, acolo unde Iisus va va despagubi de toate suferintele voastre. Noi toti sa inaltam inimile noastre catre Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a inaltat astazi si acolo sa ne punem toate nadejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfatarile lumesti, caci acestea sunt numai noroi si fum. Sa ne bucuram in aceasta zi a Inaltarii, din toata inima noastra, ca si noua ne este deschis cerul si raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos.
Odata cu Inaltarea Domnului, noi crestinii mai sarbatorim si Ziua Eroilor. Este o fapta inteleapta ca sa ne aducem aminte de toti cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinta, pentru tara si neamul romanesc. Noi pomenim eroii in aceasta zi a Inaltarii Domnului, pentru ca avem credinta sfanta si credem in nemurirea sufletului, asa cum au crezut toti adevaratii crestini, mosii si stramosii nostri, si chiar dacii si romanii inainte de a se increstina.
Noi nu cinstim astazi doar tarana eroilor, ci opera lor care este tara si sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem ca sarbatoarea aceasta ce se face in toata tara are rasunet si in cer, acolo unde eroii se bucura de recunostinta noastra pe care le-o oferim, pentru ca prin jertfa lor avem bisericile in picioare, ni s-au pastrat atatea bunuri si mai ales credinta. Prin jertfa eroilor si a martirilor neamului nostru ne-am pastrat numele de crestini si de romani, caci un roman adevarat trebuie sa fie mai intai un crestin adevarat.
Luminati de aceasta credinta vie, sa mergem la mormintele eroilor si martirilor nostri, sa ne impartasim cu duhul lor, si cu adanca recunostinta sa trimitem cerului cantarile si rugaciunile noastre. Mucenicii si eroii crestinatatii au murit incredintati ca aparand credinta, apara adevarul si dreptatea. Eroii neamului au murit incredintati ca cine lupta pentru dreptate si libertate lupta pentru Dumnezeu. Cine lupta si isi apara familia, credinta, cultura, limba, legea, neamul, patria lupta pentru adevar si dreptate. Astazi toti eroii cunoscuti si necunoscuti ai neamului nostru romanesc din totdeauna vin si ne intreaba daca suntem vrednici de jertfele lor, chemandu-ne sa le urmam credinta. Biserica mama Crestina Ortodoxa se roaga pentru odihna eroilor, le binecuvanteaza amintirea si, cantandu-le vesnica pomenire, inalta rugaciuni catre Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor sa se odihneasca in vesnica fericire.
Nemurirea sufletului este cea mai veche credinta a neamului nostru romanesc. Dacii si romanii stramosii nostri au tinut in mare cinste si sfintenie credinta in nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasa mostenire parinteasca de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morti. Sfanta sarbatoare de astazi se mai poate numi si sarbatoarea sufletelor nemuritoare. Toti sfintii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenta si valoarea sufletului punandu-ne in grija mantuirea lui.
Se gasesc totusi destui indoielnici, care afirma ca au taiat in bucati tot corpul omenesc si n-au dat de suflet. Au gasit oase, sange, nervi, inima, creier, dar nici urma de suflet. Fara sa faca deosebire intre omul viu si mort, ei au cautat sufletul in cadavre, ca si cand acesta s-ar afla in hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Desi este asa de slaba, stiinta incearca sa lamureasca taina sufletului. Un invatat crestin spunea ca tot ceea ce stim de cand e lumea si pana astazi e nimica toata fata de ceea ce este sufletul in sine si ce taine mari cuprinde el.
Stiinta crestina ne invata ca sufletul exista si ca e o incercare zadarnica sa caute cineva sufletul in materie si materia in suflet. Intre suflet si materie este tot atata deosebire ca si intre omul viu si omul mort, ca si intre viata si moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viata? Intrebarea aceasta pentru unii nu are nici o insemnatate, dar pentru crestini e de cea mai mare importanta. Intelepciunea biblica ne spune ca sufletul sau viata din noi este o taina ascunsa de Hristos in Dumnezeu, e o floare care creste in gradina raiului, o scanteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinta nevazuta ca geamul, o putere nemateriala ca vantul care sufla unde vrea si nu stie de unde vine si unde merge. O avere este sufletul, care pretuieste mai mult decat valoarea lumii intregi.
Toata bogatia lumii nu cantareste cat un suflet omenesc. De aceea si Mantuitorul ne face atenti de valoarea lui, zicandu-ne: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul? sau - "Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? Lumea intreaga pentru noi nu mai are nici o valoare daca sufletul se pierde prin pacate. Sufletul este un diamant mai scump decat toata lumea, un diamant cu multe si minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taina. Toti ar dori sa priveasca acest diamant, aceasta floare, sa vada aceasta pasare maiastra. Sufletul nu se poate vedea, nici pipai, el exista in corp si in afara de corp, intocmai ca un cantec imprimat pe disc si in mintea noastra. Cine vede cantecul imprimat pe disc? Exista, dar nevazut si nemuritor.
Sufletul este ascuns ca si o piatra de diamant sub invelisul unei frunze. Trebuie mai intai sa se rupa frunza ca sa poata fi vazute sclipirile diamantului. Invelisul sufletului este trupul. Mai intai trebuie sa moara trupul, sa se desfaca invelisul, ca sa se elibereze sufletul. Oricum, viata noastra este ascunsa prin el in Dumnezeu. Unii ganditori spun ca noi traim prin simturi; vedem, auzim, vorbim, gustam, pipaim, mirosim si ne miscam prin simturi. Toate acestea insa exista numai cata vreme este sufletul in trup. Ochii vad, pentru ca vede sufletul, limba vorbeste pentru ca vorbeste sufletul.
Asadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scanteie divina. Partea cea mai aleasa si mai frumoasa din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu stiinta, creierul si forta imbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfant, sufletul isi reconstruieste trupul. In Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, invatatura despre originea, valoarea, nobletea si forta sufletului, precum si grija despre mantuirea lui este intalnita la tot pasul.
Intr-un loc se spune ca sufletul e mai important decat trupul, e mai mult decat haina sau hrana si e mai de pret decat toata lumea. Despre insemnatatea lui ne vorbeste pilda cu oaia cea ratacita, cu drahma cea pierduta, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum si altele. Pocainta pacatosilor e prilej de sarbatoare in cer, dupa cum prin pierderea unui suflet tot cerul se intristeaza. De ce e asa rasunet mare si pentru ce a trebuit sa-si verse sangele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru rascumpararea noastra? Pentru ca sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de gluma, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atarna in cumpana mai mult decat valoarea lumii materiale.
Viata sufletului in aceasta lume este "o misiune, nu este nici prilej de petrecere, nici de placere, nici de imbogatire, nici de lenevire, mancare sau bautura, ci este misiune ce depaseste marginile timpului. Alergatorii cu stafeta au menirea sa duca obiectul primit pana la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergator preia stafeta si astfel aceasta ajunge la destinatie. Misiunea a depasit pe om, omul a stat in slujba ei si prin contributia lui ea s-a implinit.
Asa e viata sufletului, misiunea ce depaseste curgerea timpului pamantesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o implini fara sa facem in viata si cate un act de razvratire, ca si fiul risipitor, care n-a primit misiunea vietii adevarate si astfel a ajuns nefericit, singur, in zdrente, nemancat si insetat. De aceea Mantuitorul il numeste nebun, adica anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care ingrijeste numai de trup si uita datoriile ce le are fata de suflet, de mantuirea lui si fericirea vesnica.
Cei mai multi se alarmeaza, striga, alearga, cauta cand pierd cate ceva, dar la pierderea sufletului asista nepasatori, glumesc si rad. Vai lor, ce nepasare, ce nesimtire! Biserica, prin toate slujbele, harurile si invataturile sfinte, are in vedere acest mare scop, mantuirea sufletului si mostenirea Imparatiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neinsemnat sa castigi sau sa pierzi sufletul si Imparatia lui Dumnezeu. Trairea dupa poftele pacatoase ale trupului este traire anormala, este pierdere. Trairea dupa dorintele curate ale sufletului este castig, iar viata devine fericita si pe pamant si in cer.
O atentie speciala ne atrage Mantuitorul, cand spune ca cine vrea sa-si mantuiasca sufletul il va pierde si cine-l va pierde pentru El si Evanghelie il va mantui. Adica, cine se inchide in egoism pentru a-si ferici viata personala isi pierde sufletul; iar cine isi jertfeste sufletul pentru Hristos si Evanghelie ca un misionar, acela isi asigura mantuirea. Sfanta Biserica, prin lucrarea ei de mama, da mereu strigate de alarma si ne cheama la pocainta, combate egoismul si sustine totdeauna interesul fata de lucrul cel mai de pret si nemuritor care este sufletul.
Sfantul Apostol Petru ne cheama sa traim pe pamant ca niste straini si calatori, caci asa suntem. Sa nu uitam ca soarta sufletului pe pamant este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziti din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai intors in corabie, ci a ramas ratacitor prin lumea hoiturilor din care s-a hranit. Porumbelul insa s-a intors curat si nevinovat, cu ramura de maslin in cioc, in corabia stapanului sau.
Soarta corbului sau a porumbelului o cream noi sufletului nostru liber si nemuritor, dupa cum ingrijim de mantuirea lui, dupa cum acceptam sau refuzam misiunea, soaptele chemarii sau ale destinatiei sufletului. Sa avem mila de sufletul nostru, sa ingrijim de haina imparateasca a sufletului nostru, ca sa nu ne apuce moarte cu ea patata sau rupta, si astfel sa nu putem intra la nunta Fiului de Imparat in Biserica Lui cea cereasca. Intoarce-te, suflete la odihna ta, in cetatea pacii, in raiul fericirii vesnice, dupa care alergam, luptam si suspinam!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu